De Domenico Agasso jr
“Aici se plânge şi se suferă. Toţi. Din această situaţie vom putea ieşi numai împreună, ca omenire întreagă”. De aceea trebuie “să-l privim pe celălalt cu spirit de solidaritate” şi să ne comportăm în consecinţă. Papa Francisc urmăreşte cu îngrijorare evoluţia urgenţei coronavirus. Însă la telefon, luni, 16 martie 2020, vrea să insufle şi speranţă în “lumina” care va veni şi va lumina întunericul “intrat în toate casele”, sub formă de durere şi preocupări. După acest timp suspendat va fi “cam ca după război”, avertizează pontiful. Va trebui reconstruit. Pe patru pilaştri susţinători: “rădăcinile”, reprezentate înainte de toate de bunici, de bătrâni; “amintirea” acestor zile suprareale; “fraternitatea” dintre fiinţele umane; “speranţa, care nu dezamăgeşte niciodată”.
Sanctitate, se apropie un Paşte “cu uşi închise” cu celebrări numai via web, tv şi radio: pentru mulţi credincioşi va fi o suferinţă în suferinţă. Cum trebuie trăit acest Paşte în mijlocul pandemiei?
Cu pocăinţă, compasiune şi speranţă. Şi umilinţă, pentru că de atâtea ori uităm că în viaţă există “zonele obscure”, momentele întunecate. Credem că se pot întâmpla numai altcuiva. În schimb acest timp este întunecat pentru toţi, fără nicio excepţie. Este marcat de durere şi umbre, care au intrat în casă. Este o situaţie diferită de cele pe care le-am trăit. Asta şi pentru că nimeni nu-şi poate permite să stea liniştit, fiecare împărtăşeşte aceste zile dificile.
Dumneavoastră la Angelus aţi spus că Postul Mare poate ajuta să găsim un sens la tot ceea ce se întâmplă: cum?
Timpul de pregătire pentru Paşte, cu rugăciunea şi postul, ne antrenează să-i privim cu solidaritate pe ceilalţi, mai ales pe cei care suferă. Aşteptând strălucirea acelei lumini care va lumina din nou totul şi pe toţi.
Este deosebit de important să ne rugăm în această perioadă?
Îmi vin în minte apostolii aflaţi în furtună care îl invocă pe Isus: “Învăţătorule, ne înecăm”. Rugăciunea ne face să înţelegem vulnerabilitatea noastră. Este strigătul săracilor, al celor care se scufundă, care se simt în pericol, singuri. Şi într-o situaţie dificilă, disperată, este important de a şti că este Domnul de care să ne prindem.
Dumnezeu cum ne poate ajuta?
Ne susţine în atâtea moduri. Ne transmite tărie şi apropiere, aşa cum a făcut cu discipolii care cereau ajutor în furtună. Sau când şi-a întins mâna lui Petru care se îneca.
Cei care nu cred unde pot găsi întărire şi încurajare?
Nu vreau să fac distincţie între cei care cred şi cei care nu cred. Toţi suntem umani şi ca oameni toţi suntem în aceeaşi barcă. Şi niciun lucru uman nu trebuie să fie străin pentru un creştin. Aici se plânge pentru că se suferă. Toţi. Sunt în comun umanitatea şi suferinţa. Ne ajută sinergia, colaborarea reciprocă, simţul de responsabilitate şi spiritul de sacrificiu care se generează în atâtea locuri. Nu trebuie să facem diferenţă între cei care cred şi cei care nu cred, să mergem la rădăcină: umanitatea. În faţa lui Dumnezeu toţi suntem fii.
Între dramele lui Covid-19 sunt evenimentele celui care moare în izolare, fără afectul rudelor care nu se pot apropia pentru a nu fi infectaţi. Sunt scene sfâşietoare care au loc zilnic în spitale, la Bergamo, la Brescia, la Cremona. Unii, puţin înainte de a muri, trimit salutul lor soţiei, soţului, copiilor, prin intermediul infirmierilor. Ce gânduri vă vin în minte şi în inimă?
În aceste zile mi-au povestit o istorie care m-a impresionat şi m-a îndurerat, şi pentru că reprezintă ceea ce se întâmplă în spitale. O bătrână a înţeles că urma să moară şi voia să-şi ia rămas bun de la cei dragi ai ei: infirmiera a luat telefonul şi a sunat-o video pe nepoată, astfel bătrâna a văzut faţa nepoatei şi a putut să plece cu această mângâiere. Este nevoia ultimă de a avea o mână care să te ia de mână. De un gest de însoţire finală. Şi atâtea infirmiere şi infirmieri însoţesc această dorinţă extremă cu urechea, ascultând durerea singurătăţii, luând de mână. Durerea celui care a murit fără să-şi ia rămas bun devine rană în inima celui care rămâne. Mulţumesc tuturor acestor infirmieri şi infirmiere, medici şi voluntari care, în pofida oboselii extraordinare, se înclină cu răbdare şi bunătate a inimii pentru a face faţă absenţei obligatorii a celor din familie.
Piemont al “dumneavoastră” este una din regiunile cele mai biciuite de virus. Recent din cauza răcelii dumneavoastră n-aţi putut să mergeţi acolo: ce aţi vrea să spuneţi piemontezilor?
“La Consolà” (“La Consolata”; aici papa vorbeşte în piemonteză, nr). “O’ Protetris dla nòstra antica rassa, cudissne Ti, fin che la mòrt an pija: come l’aqua d’un fium la vita a passa, ma ti, Madòna, it reste” (“O, Ocrotitoare a rasei noastre antice, păzeşte-mă tu, până când moartea mă va lua: ca apa unui fluviu viaţa trece, dar tu, Sfântă Fecioară, tu rămâi”). Poezia-rugăciunea lui Nino Costa către Sfânta Fecioară Maria Consolata. Mai mult ca oricând asta este, nu-i aşa? “Ca apa unui fluviu viaţa trece, dar tu, Sfântă Fecioară, tu rămâi”. Piemontezilor le spun să o roage pe Consolata, cu credinţă şi încredere.
Această urgenţă planetară este caracterizată şi de o reţea de solidaritate, compusă din mii de persoane care fac sacrificii pentru binele altora. Când se va termina totul, va putea folosi la ceva pentru viitor?
Să amintească o dată pentru totdeauna oamenilor că omenirea este o comunitate unică. Şi cât de importantă, decisivă este fraternitatea universală. Trebuie să ne gândim că va fi cam ca după război. Nu va mai fi “celălalt”, ci vom fi “noi”. Pentru că din această situaţie vom putea ieşi numai toţi împreună.
De la ce anume va trebui să pornim din nou ca fiinţe umane?
Va trebui să privim şi mai mult la rădăcini: bunicii, bătrânii. Să construim o adevărată fraternitate între noi. Să comemorăm această experienţă dificilă trăită toţi împreună. Şi să mergem înainte cu speranţă, care nu dezamăgeşte niciodată. Acestea vor fi cuvintele cheie pentru a reîncepe: rădăcini, amintire, fraternitate şi speranţă.
(După Vatican Insider, 20 martie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
