350 000 de oameni au fost forțați să își părăsească casele în urma războiului din 2008 din Abhazia și Osetia de Sud și să înceapă o altă viață în alte părti ale Georgiei. Aceasta este povestea a 3 femei refugiate, unite de dorința de a reconstrui comunitatea satului Tsintskaro, un sat aproape abandonat din sudul Georgiei.
“De aici se face drumul prost” spune Gia, în timp ce înaintăm pe o ceață de abia vedem la 10 metri în fața noastră. Drumul este plin de gropi, iar în jur, în afară de câțiva bolovani, nu se vede mai nimic. Mergem pe drumul ăsta vreo 40 de minute, până când intrăm în satul Tsintskaro, destinația noastră. După ce trecem de câteva case care par părăsite, oprim în fața unei clădiri ceva mai mari, de beton. Pare a fi singura clădire animată din sat, iar dinăuntru se aud multe zgomote, cântece și râsete.
În fața clădirii ne așteaptă 3 femei. După ce ne salutăm, noi în engleză, ele în georgiană, ne invită înăuntru, în centrul comunitar. Intrăm într-un hol îngust și imediat în partea stânga vedem o cameră în care vreo 15 copii cântă colinde. Stau cuminți, în cerc, uitându-se la profesorul care vine voluntar în sat să-i învețe muzică. Clădirea mai are alte 3 camere: bucătăria, în care se găsesc resursele necesare care transformă centrul comunitar într-un adăpost pentru situații de urgență și inundații, o cameră cu câteva aparate de sport și o altă cameră cu două calculatoare.
Ne așezăm la o masă, alături de Gia și cele 3 doamne. George Datukashlivi, căruia i se spune Gia, este facilitatorul comunitar din partea Caritas Georgia și el este cel care a învățat comunitatea din Tsintskaro cum să se protejeze de inundații și ce măsuri trebuie luate pentru a diminua efectele negative ale acestora. Iar doamnele Nora, Neli și Tsiuri sunt 3 refugiate de război, care acum locuiesc în satul Tsintskaro și au ajuns să fie liderii informali ai acestei comunități. Până în 2008 au locuit în Kodori, o regiune frumoasă din Abhazia de Sus, bogată în resurse, cu teren fertil și cu vreme bună mai tot timpul anului. Duceau o viață liniștită acolo, ne povestește doamna Nora zâmbind: “Aveam o fermă de 80 de porci, dar nici nu o numeam fermă, părea ceva obișnuit să ai atâtea animale ”. Totul s-a schimbat însă în urma războiului cu Rusia pornit pe 8 august 2008. La o zi după, familiile din acea regiune au fost forțate de armata rusă să-și părăsească casele, au luat ce au putut să ia, iar în scurt timp erau într-un camion care transporta refugiații de război, către Tbilisi. Acum casele și pământul lor se afla în teritoriul ocupat de ruși, fiindu-le interzis să se apropie de acea zonă.
De la stanga la dreapta: doamna Neli, doamna Nora, doamna Tsiuri
Luna august au petrecut-o într-o școală din Tbilisi, la grămadă cu mulți alți refugiați, veniți fie din acea regiune, fie din Osetia de Sud. Au trăit în condiții foarte grele, iar în septembrie, când a început școala, au primit din partea Guvernului Georgiei două opțiuni: fie acceptă o sumă echivalentă cu 7000 de dolari la perioada respectivă, ca să-și cumpere un loc foarte mic în Tbilisi, fie primesc o casă în Tsintskaro, un sat cu multe case părăsite, abandonate de greci în anii 90, când o parte au fost repatriați, iar restul au emigrat în Rusia. “Majoritatea celorlalți refugiați au ales să rămână în Tbilisi, mai ales știind că Tsintskaro are multe probleme. Noi am decis să ne încercam totuși norocul și să mergem pe această variantă. Ne-a plăcut mai mult ideea de a avea o casă și o bucată de pământ” spune doamna Neli.
Comunitatea din Tsintskaro era deja o comunitate mixtă și complexă, oamenii care locuiau aici aparținând unor diferite grupuri etnice și religioase. Pe parcursul ultimilor ani, aici au venit o parte din refugiații războiului din ‘92 din Abhazia, refugiați ecologici, care au venit din locuri distruse de dezastre naturale, precum și un număr semnificativ de azeri care, nevorbind limba georgiană, trăiau izolați de restul comunității. Mulți locuiau fără curent, gaz sau apă, în casele care, legal, erau deținute încă de greci. Pe lângă toate acestea, satul era inundat în fiecare primăvară, problemă care deși afecta direct doar câteva case, tăia accesul tuturor la un izvor, singura sursă de apa potabilă.
O dată cu venirea noului val de refugiați, în 2008, lucrurile au început să se schimbe. La cele 570 de familii existente aici, s-au adăugat aproximativ 70 de familii care au început o nouă viață în acest sat. Printre ei se aflau și cele 3 femei împreună cu familiile lor.
Casele pe care le-au primit necesitau multe schimbări ca să devină locuibile. După ce le-au îmbunătățit, prin forțele proprii, au început să vadă și toate problemele pe care le avea satul.
Continuarea pe RO Aid
